Ion Frunzetti

Artist ce şi-a dobândit în ultimii ani o binemeritată faimă şi pe plan internaţional, timişoreanul (de adopţiune) Vasile Pintea, originar din Hodoşa-Sărmaş (Harghita), este un fost student al Institutului “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, absolvent din 1957 şi a debutat ca pictor.

Dar grafica l-a acaparat curând, şi astăzi este unul dintre cei mai remarcabili gravori ai şcolii româneşti moderne, acceptat de confraţi celebrii ai străinătăţii ca partener pentru expoziţii de grup.

Activează pe lângă filiala din Timişoara a UAP, şi în atelierul Lacourière-Frélaut din Paris; încurajat de succesele obţinute la Moscova, Tokyo, Barcelona (Juan Miró), Krakow (Biennala de gravură), Katovice (Intergraphica), Basel (Salonul internaţional al sec. XX), FIAC (1975, 76,77), Paris Grand Palais, şi la grafica de carte organizată în capitala Franţei de Biblioteca Naţională dimpreună cu muzeul Louvre, Pintea s-a bucurat de prietenia lui Soulages, Bernard Buffet, Michel Ciry şi Trémois, cu care a şi constituit echipă pentru unele manifestări, începând cu 1975.

Expoziţiile lui personale, de la Vicenza (1969), Roma (1970), Belgrad, Ludwigshafen, Mannheim, premiile obţinute în ţară (Premiul U.A.P. pentru gravură 1967) şi peste hotare - Medalia de argint în 1970 la Roma, când a fost ales şi membru al “Academiei sfântului Andrei”, în sfârşit editarea foarte multora din gravurile sale la Paris, unde operele românului au intrat într-un circuit apt să-l consacre, - în patrimoniul celebrei ”Bibliothéque nacionale” franceze, în sfârşit editarea într-o ediţie bibliofilă a “Ciulinilor Bărăganului” în limba franceză, sunt etape ale luării la cunoştiinţă a unor sfere largi de iubitori ai artei din continentul european, de realizările stăruitorului şi harnicului exponent al gravurii noastre.

Odată cu “Les chardons du Bărăgan” subtilă interpretare într-o formulă expresivă, de ilustraţie, a prozei de mare forţă de sugestie a lui Istrati, s-au organizat, în timpul recentei expoziţii de la “Werkkunst-Galerie” (1982) din Mannheim, conferinţe despre literatura lui Panait Istrati, cu citirea unor fragmente traduse în limba germană, din “Ciulinii Bărăganului”, şi recitări ale celor mai proeminenţi actori ai Teatrului orăşenesc din Mannheim, apoi exegeze ale unor vestiţi romanişti, profesori la Universităţile din Heidelberg şi Frankfurt, care şi-au dat concursul la aceste adevărate seri de cultură românească.


Adevărata propagandă se face cu opere de calitate şi cu comentarii critice fără aserţiuni cascadant-hiperbolice, prin analize exacte, fine şi aplicate la obiect. Ilustraţiile lui Pintea nu au nimic demonstrativ ori “propagandistic”. Ele sunt o recreare a operei lui Istrati, într-o cheie poetică mai puţin amară, nostalgică şi liric-onirică, uneori, gravă şi plină de asprimile unor realităţi, trăite similar peste tot unde-au hălăduit românii în trecutul de exploatare, al ţării.

Transilvanul nu-i diferit, în acest sens, de brăilean.Oamenii care, în ilustraţia lui Pintea la povestirea lui Panait Istrati, se substituie dunărenilor, sunt muntenii munţilor Carpaţi orientali, ca tipologie, şi sunt românii de peste tot ca expresie, comportamental exteriorizaţi prin aceleaşi trăsături.


Textura fină a arabescului grafic, de o foarte personală măiestrie la Pintea, nu elimină aşa-zisele “repentirs”, şovăieli şi “căinţe”, reveniri ale conturelor asupra lor înseşi, ceea ce dă desenului o notă de interes în plus, dezvăluind modul de construire printr-un proces de invenţie prin derivaţie, a imaginii.

Evident, între tipul de om blajin aparent şi dârz în fond, dar nemărturisit, disimulat care e Pintea, şi neastâmpărul ahasveric călător în bărăganurile lumii morale care era Istrati, argonaut al cunoaşterii omului ca şi al faptei sociale, sunt similitudini mai greu de observat la prima vedere.


Dar, subiacent, unitatea dintre imaginea literară şi cea plastică se vădeşte a fi reală, la Pintea. Sunt 16 ilustraţii cu totul, acvaforte şi acvatinta policromă cu efecte de pointe-séche tirajul (180 de exemplare) foarte restrâns, face din această carte, de înaltă şi pură ţinută, o operă de bibliofilie rară şi costisitoare.

Editorul a donat un exemplar Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România. Amintim că aceeaşi casă editoare de gravuri, Lacourière-Frélaut, a pus în mâna iubitorilor fini de artă, grafica lui Picasso, Chagall, Miró, Pignon, Rouault, Hans Hartung, Michel Ciry, şi că plăcerea de a nara prin imagine vizuală a lui Pintea, ca şi deplina stăpânire a meşteşugului de gravor în tehnici infinit variate, care-l ajută să-şi supună materialul şi să nu se lase înfrânt de surprizele rezistenţei plăcii de aramă, egalează pe acelea ale maeştrilor citaţi ai genului.


Siguranţa ductului e magistrală, fineţea valorilor de tonuri acromatice se îmbină cu decizia coloriajului, în tonuri cromatice supraadăugate, care concură la construcţia compoziţiei fără să nege sintaxa limbajului atonal predilect folosit, de efect pur acromatic în cadrul cromatismului aparent.

Gravurile lui Pintea – spuneam şi altă dată, dobândesc, datorită unor perceptibile zboruri în albul paginii, de mare imaginativ, şi evoluţiilor în spaţiul vast deschis dinlăuntrul spaţiului real, virtualităţile visării. Catifelarea suprafeţelor şi matitatea generoasă a ancrasărilor voite, traduc un registru de afecte proprii acestui mare narator şi liric, care, recurgând până azi la simbolica scumpă artei noastre tradiţionale, dar perfect adecuate modernităţii mijloacelor preferate azi de artist, nu pregetă să se revizuiască brusc şi să spună, fără pseudonime, lucrurilor pe nume.


Este o mare verificare pentru un poet al gravurii, să treacă de la ilustrarea propriei sale literaturi nescrise, adică unor conţinuturi semantice de invenţie proprie, la adecuarea limbajului grafic personal, unor exigenţe de conţinut ale textului, devenit “clasic”, semnat de Panait Istrati, scriitor pătruns în literatura universală tocmai prin corectitudinea oglindirii realităţii, trăite fără mască.

Catalogul expoziţiei de gravură în taille-douce al atelierului Lacourière-Frélaut din 1975 ne permite, prin reproducerile de bună calitate alăturate între paginile lui, să constatăm ce bine stă Vasile Pintea între Soulages, Prassinos, Furto, Brandstätter, Fossier Furto Lardera. Cel din 1976 de la Oslo, al aceluiaşi atelier, adaugă nume ca Estienne, Haas, Lapoujade, Music, Singier, Zao-Wouki, Dmitrenko, Juan Miró, Viswanadhan.

Pe drept cuvânt recent, cu ocazia expoziţiei sale de la Ludwigshafen, un critic ca Heike Marx scria în “Rheinpfalz”că operele lui Pintea demonstrează triplu: o estetică proprie, o perfecţie tehnică mirabilă şi o extragere din foarte diverse izvoare a gustului său pentru conţinuturile spirituale pline de seva fanteziei creatoare.

Iar Gerardo Cossio în1970, în publicaţia “Vernice di Veneţia”, putea vorbi de diafana şi delicata sonoritate a operelor (”Venti acquatinte di Pintea”) acestui artist cu simţul arheologiei antice şi cu nostalgia unei eternităţi regăsite ca despre nişte opere ingenioase prin alăturarea unei mari muzicalităţi la consistenţa tactilă a formelor,forjate fără altă preocupare, spunem noi, decît aceea de a da un nou tip de ornamentică de extracţie modernă, capabilă de o mare expresivitate, limbajelor grafice tradiţionale, mereu desăvârşite”.

”Orice artist adevărat dă o luptă cu materialul în care îşi obiectivează ideile şi sentimentele: materialul operei. Mânat de dorinţa cât mai perfectei traduceri al lăuntrului său stufos, orice artist e nemulţumit până în cele din urmă de rezultatele obţinute. Procesul autoexprimării e dur, anevoios şi înşelător. Când socoteşti că te-ai captat din zbor şi exulţi, bagi seamă că defapt n-ai izbutit decât să-ţi frângi un elan şi sa-l tunzi de toate traiectorile zborului posibile în viitor, ca şi de toate ecourile lui virtuale ori actuale, din conştiinţă.

Pentru gravor, - artist obligat să-şi inventeze tot timpul mijloace noi şi să nu se folosească niciodată de mijloace ştiute dinainte, decât ca de un punct de pornire pentru noi descoperiri de limbaj expresiv, - această cursă aporetică e şi mai cumplită, cu atât mai mult cu cât între momentul când are el prima viziune a viitoarei opere, şi momentul când şi-o şi poate contempla realizată, are destul timp hazardul să intervină.
----
O bună parte din efectele unei imagini, gravate şi imprimate pe hârtie, scapă controlului absolut al artistului. Meşteşugarul desăvârşit, care este Vasile Pintea, reduce la minimum conceptibil acest hazard, dar un coeficient de aleatoriu tot mai subzistă.

Aquafortele şi aquatintele sale dobândesc, datorită unor imperciptibile sporuri sau mancuri de materie granulată, efecte neaşteptate, care, deşi păstrează intactă obişnuita catifelare a suprafeţelor şi matul generos al cernelii, fac ca exemplarele succesive să se deosebească, - abia perceptibil, dar îndeajuns ca să marcheze alt registru de afecte între un tiraj şi celălalt.

De obicei când vorbesc de artiştii figurativi, criticii îi caracterizează prin universul lor tematic. La Pintea, om al satului carpatin, cu atât de bogată pictografie al lumii ştiute şi văzute, formulată în lexicul ornamenticii artelor aplicate ale poporului român, universul se exprimă în primul rând prin ideogramele elementelor cosmosului întocmai ca în arta ţăraniului român, aceeaşi de milenii, abstractă şi fizioplastică totodat.

Sentimentul direct al naturii, ideea consubstanţialităţii omului cu întregul universului, se exprimă,în spiritul artei carpato-danubiene, abstract. Interesul pentru concret se simte în special în dragostea de materie, în texturile subtil redate ca densitate specifică, ale suprafeţelor gravate. Vasile Pintea e unul dintr-un şir: - noua şcoală de gravură românească prezintă remarcabile însuşiri artistice.

Dacă ar fi să-i căutăm locul în şirul acestor talente, artistul transilvănean, ajuns la maturitatea vocaţiei sale ar fi plasat, în geografia spirituală a României de azi, între cei mai de seamă slujitori ai unor idealuri de frumuseţe, endemice pe aceste meleaguri, locuite de un popor născut artist, şi tradiţionale. şi totuşi arta lui e un exemplu de modernitate bine înţeleasă, cu rădăcini adânci în limbajul accesibil unor colectivităţi largi, de aceeaşi bază culturală”.

Revista Arta nr.7-8 1982 şi
Prefaţă la catalogul expoziţiei itinerante Paris, Vicenza, Ludwigshafen 1973