Mihai Dragomirescu

La o primă incursiune în galerie, vom identifica patru familii, grupe, mai bine zis patru contexte tematice în prezentul demers al lui Vasile Pintea. Primul grupaj e reprezentat de spaţiul văzut, peisagistic; dar peisajul e atât de bine obiectivat plastic, încât e necesar a-i defini coordonatele. Mai întâi e vorba de o mare varietate în compoziţie şi de o izbutită definire a atmosferei ambientale, prin vitalitatea vibrantă a câmpului, vegetaţiei, căminelor, alcătuind toate o unitate, mai ales prin dialogarea reciprocă.

În al doilea rând, prin subtilitatea şi transparenţa în conturarea planului îndepărtat, rezultat din îmbinarea misterioasă a ultimului relief cu cerul şi, mai ales, polivalenţa ambianţei emoţionale, extinsă de la exuberanţa brügeliană, la intimismul lui Ressu sau Viorel Mărginean şi până la nostalgiile lui Utrillo; toate aceste alternative-şi încă multe altele intermediare-le identificăm mai ales în peisajele hibernale ale lui Vasile Pintea.

Cel de-al doilea motiv e reprezentat de scenariul oniric, peisajul imaginar, antipodic, ba chiar aluziv-galactic; acestea sunt, în fapt, luări în posesie ale unor fragmente care se plasează dincolo de spaţiul bănuit.

Tema nu e deloc nouă, dar şi aici pot fi evocate unele elemente particularizante, astfel:
- în ciuda absenţei de model, a ambientului de referinţă şi în ciuda marii densităţi a structurilor, se produce o puternică consolidare a acestora prin unitatea de atmosferă;
- migraţia în oniric a artistului este atât de totală, încât reuşeşte deseori să se sustragă de sub teroarea noţiunilor de jos şi sus, de puncte cardinale, de teluriuc şi aerian, aducând alcătuirea propusă în zona unor noi legităţi ale combinaţiilor.

Escaladând în incursiunea sa medii neexploatate, artistul nu se lasă totuşi tentat de a recurge la bizarerii ale formelor, la extravaganţe coloristice sau la alte propuneri şocante, păşind în necunoscut cu sobrietate şi cu o candidă curiozitate. E uşor de constatat că - în acest ciclu - dispare golul aerian, e anihilat minusul de substanţă interobiectual, acest spaţiu devenind narator ca atare (ceea ce reprezintă una - şi nu singura - filiaţie impresionistă a lui Vasile Pintea). Mai mult decât atât: structurile care aparent au consistenţă se întrepătrund cu efluviile de lumină şi culoare care se insinuează în materie şi o fertilizează. E o lume în care sunt parcă anihilate separările dintre stările de agregare, şi cred că această simbiozare e o autentică descoperire a lui Vasile Pintea, ascensionată evident din subconştient.


Nu pot să nu fac o menţiune referitoare la alăturările cromatice, care definesc o armonie sui-generis: succesiunea de nuanţe semitonice alcătuieşte adevărate portative cu ascensiuni şi coborâşuri alternate, cu oscilaţii între pianissimo şi forte, ca într-un impromptu chopinian.

Aşa cum îi stă bine visului, spaţiile imaginate de Vasile Pintea sunt surprinse din toate incidentele, apropiate sau îndepărtate, din lateral sau aerian, şi, din fiecare incidenţă, primesc o altă citire, un alt context interpretativ, de la orizontul liniştitor, la surpriza neantului, de la posibilul familiar apropiat, la saltul peste ere. Cel de-al treilea grupaj de lucrări e cel în care artistul se include fără echivoc în arealul abstractului. Şi aici este însă necesar un comentariu.

Dacă vom delimita abstractizarea prin contururi şi dimensionări, prin contrastele stabilite cu habitatul, prin geometria şi combinarea elementelor, definirea se justifică integral. Dacă însă vom acorda importanţă sporită interpretărilor, vom constata că se stabileşte o convieţuire organică cu o surprinzătoare concreteţe a ideii şi sentimentului, devenind uşor de identificat conţinutul poematic, expansiunea visării, ideea de confruntare a elementelor şi, mai ales, includerea în încrengăturile labirintice de linii şi forme a unor alternative de intersecţie a gândului.

Este de notificat arsenalul pe care îl valorifică autorul pentru a exmatricula - cu bună ştiinţă şi pictura sa, prozaismul, vulgaritatea, elementul parazitar, inoportun, interpus, insinuant. în acest sens, V. Pintea recurge la o dublă conversie, care ţine esenţial de meşteşug: pe de o parte tranzlatează cotidianul în imaginativ, pe de altă parte inventează cromatici inedite, care aproape nu au definire semantică, corespondenţe în gama convenţională.

O menţiune specială se cuvine pentru grupul de lucrări zise “mici” (asimilate ca atare de limbajul de lucru al plasticianului). Personal nu fac din circumstanţa dimensională un criteriu de discriminare valorică. Ce-ar fi să punem în antiteza risipa de un spaţiu ornat din Palatul drogurilor cu subtilitatea şi subânţelesul pictorilor din Delft sau cu miniaturile japoneze; deoarece lucrările gigantice ale lui Rubens au o motivaţie simbolico-tematică.

Prin ce se recomandă lucrările zise “mici” ale lui Vasile Pintea? - printr-o concentrare centrală a ideii; - prin aceea că acordă privitorului privilegiul de a descoperi asimilări personale , de pildă: o expansiune de mici fragmente de materie poate fi deopotrivă un joc de fluturi, o explozie de petale sau de confetti; un glog incandescent poate fi o materie-nascens cu apiraţia extinderii spre infinit sau, pur şi simplu, un spaţiu fără domiciliu galactic precis care îşi caută elemantele constitutive.

"Migraţia în oniric" Renaşterea Bănăţeană 09.05.2000