Anghel Dumbrăveanu

Artele au o infinitate de reguli interioare, uneori inefabile, uneori greu descifrabile rezonanţe. Cu toate acestea, orice artist de vocaţie sau de geniu îşi crează reguli proprii, sporind mereu a lumii taină, cum zice Lucian Blaga. Fără această iconoclastie şi fără această revoltă faţă de sine, artistul autentic nu poate respira în zonele alpestre, mereu mai înalte şi, adesea, necunoscute, dacă nu în spaţiile infinite ale unor universuri pe care el însuşi, artistul, le crează. Pictorul Vasile Pintea se află, de câteva decenii, în această confruntare cu sine.

Expoziţia prezentată la Muzeul Banatului din Timişoara este într-un fel, o retrospectivă fără de a convoca, la adunarea lucrărilor pictorului, pânze aflate în colecţii ale unor muzee sau colecţii particulare. Cum ar spune Tudor Arghezi, această expoziţie e o treaptă (Cartea mea-i, fiule, o treaptă).

Vasile Pintea este unul dintre remarcabilii noştri pictori şi graficieni şi a încercat să silabisească ceva din ceea ce nu se prea poate desluşi în misterele artei înfăptuite de marii artişti ai acestor ani, adunaţi prin marile capitale ale culorilor însufleţite, nu se ştie prin ce har, să zboare şi să propună sugestii sau sensuri la care omul nu se gândise până să le întâlneasca truda artistică.

El a lucrat mai multe sezoane, la Paris, aşadar în însăşi capitala artelor frumoase, un fel de Babilon sublim. Acolo, academicianul Michel Ciry, scriitor preţuit, l-a recomandat Casei de Editură Lacourière Frélaut, pe unde trecuseră, între alţii, Picasso şi Chagall.

Conversaţiile mele cu pictorul sunt de obicei limpezi şi liniştite ca izvoarele care-şi caută drum prin frunze uscate ori lespezi căzute de mai sus. El pare a dezavua, ca şi Arghezi, ca să mă întorc la el, cuvinte ca Operă, Creaţie, Măiestrie - “cuvinte care sperie munca şi sfiiala, monumentale, utilizate pentru mângâierea minusculelor vanităţi, o arvună anticipativă la statuie”.

După cum ne aducem cu toţii aminte, Dion Crisostomos spunea, în antichitate, în lucrarea lui Despre înţelegerea poeţilor:”Simonide susţine că pictura este o poezie care tace, iar poezia este o pictură care vorbeşte”, ceea ce justifică prezentele observări ale unui, ca să zicem aşa, neofit.

Aşadar întârziind mirat şi fascinant lăngă lucrările din expoziţie după care ne încântă, îmi dau seama că ne putem considera privilegiaţi pentru posibilitatea de a participa la un eveniment artistic memorabil.

Cred că, trecând de la un tablou la altul, simţi nevoia să te întorci adesea să confrunţi o aripă de culoare cu mirosul îmbătat de secrete sugestii al unui surâs de femeie ce stă să zboare, ca la Chagall, dar fără a aminti de celebrul înaintaş, pictorul nostru ştiind să retopească totul în retortele care sunt numai ale lui, originale, frizând adesea sublimul.

Mai vorbeşte cineva despre bunul simţ în artă? Pentru că, inovând, împrospătând, inventând mijloace de expresie artistică, pictorul, poetul sau sculptorul nu pot ignora noile teritorii ale artei decât cu riscul ratării. Uneori şi ratările îşi au rostul lor. Sunt destui poeţi sau artişti care, prin ratarea lor ţâşnind dintr-o bună intenţie de a inova, se sacrifică pentru ca urmaşii să nu mai calce terenul minat.

Călătorind prin universul propus de apreciatul artist, veţi întâlni o căsuţă (care poate fi modestul adăpost al unei poezii necunoscute), o căsuţă în care cine ştie locuieşte fericit - poate e vorba de cineva însingurat, dar pote fi şi cineva care iubeşte o zeiţă.

Însă dacă urmaţi eclipsa surprizelor, puteţi da de un tablou în care femeile frumoase, tinere, nebune, visătoare, au aureole de ingeriţe, sau coroane împărăteşti, deşi sunt îmbrăcate foarte simplu încât li se văd pulpele şi visele. Ar fi nedrept să nu amintim că Vasile Pintea e şi un remarcabil grafician şi, dacă nu mă abat de la canoane, un desenator pur.

Cine îi admiră ilustraţiile (unele colorate, altele mărginindu-se la mirările liniilor de păianjen care leagă prunul de lângă gard de aripa unui înger diafan) celebrei ediţii a Ciulinilor Bărăganului, romanul lui Panait Istrati, sau îi admiră desenele inspirate de Luceafărul lui Eminescu va recunoaşte că artistul vine imediat, la acest capitol şi în această privinţă, în ordinea valorii, după Ligia Macovei, unanim cunoscută şi recunoscută”.

Anotimpuri Literare Anul IV Trim. II Nr.14, 1996