Mircea Deac

Pornind de la pictură, păstrând culoarea, Vasile Pintea s-a dedicat gravurii afirmându-se printre cei mai reprezentativi gravori ai României, reuşind totodată, prin câteva expoziţii în stăinătate, personale şi de grup, să devină larg cunoscut şi solicitat.

La începutul activităţii sale a fost atras de izvoare folclorice, de viaţa satului, de idealuri sociale; cu timpul el a căutat semnificaţii mai generale şi larg umane. “Pintea realizează un limbaj emoţional, care-şi păstrează un mister ca urmare a accesului spre profunzimi. El are o grijă deosebită pentru aspectul spiritual, grav, elevat al gravurii, de unde şi preocuparea pentru ingeniozitatea şi acurateţea execuţiei. Lui Pintea nu-i plac aparenţele exacte, le consideră sclerozate. Preferă respiraţia largă, mişcarea, gestul subiectiv al interpretării, fantezia suverană.

Gravurile lui Pintea metamorfozează stări ale spiritului său, uneori suspendate şi fuzelate în claritatea lor de dorinţa de a pătrunde în esenţa fenomenelor. Temele sale sunt apariţii, evocări lirice şi filozofice în infinitul cerului. Spaţiul se dizolvă în umbră, în magia tonurilor surde şi a rafinamentului griurilor.

Visurile înaripate, reveriile nopţii şi speranţele zilei sunt claustrate într-un zbor etern. Ar fi riscant să calificăm arta lui Pintea într-o ierarhie sau formulă: artistul are înclinaţia căutărilor, a neliniştei interioare, amestecă visul cu realitatea, aspiră la forma capabilă să exprime ideea globală a realităţii în care înclude accidentele sale, ca şi la spaţiul profund al spiritului. Ca nişte ferestre luminate în noapte, operele lui Pintea ne captează imaginaţia şi orientează atenţia spre aventura frumuseţii sperate.

“Afirmări” Ed. Facla 1976