Nicolae Argintescu Amza

În ultimii ani evoluţia viziunii lui Vasile Pintea poate remarca un surprinzător proces de maturizare creatoare, una dintre complexele şi bogatele maturizări estetice din întreaga noastră creaţie grafică. Evoluţia artistului n-a fost explozivă.

Nu avem de-a face cu ceea ce numeam mai demult “o maturitate prematură”, căci aceste maturizări premature nu posedă ceea ce este esenţial în evoluţia unui talent autentic: o suficient de profundă asimilare creatoare, mai exact spus recreatoare, secundând intima cultură plastică indispensabilă.

Poate s-ar putea susţine că talentele specific româneşti - dincolo de cele câteva puternice genii - sunt talentele de evoluţie lentă. Şi talentul lui Vasile Pintea a parcurs faze de căutare, ba se poate spune chiar de ezitare. Dar a persistat totdeauna în aceste faze caracterul de sinceră pasiune a meşteşugului, remarcabil finisat.

În acest sens, o retină scrutând critic descoperă, cu mari satisfacţii, ingeniozităţi “bine temperate”, se poate chiar spune cu discrete efecte “claveciniste”, se înnobilează cu discernământ şi cu pasiunea meşteşugului viziunea sa mereu înbogăţită. În creaţia sa tipic inteligentă, dar niciodată sec cerebrală, orice urmă de modernism exhibiţionist este înlăturată.

Vasile Pintea izbuteşte să echilibreze, într-un mod care mi se pare exemplar ca forţă de autocontrol, tradiţia vie, fecundă, cu o modernitate discretă şi astfel oarecum atemporală. La fel de echilibrat poate fi socotit şi rafinamentul său tehnic. Asimilându-şi în adâncime, fără servituţi penibile, freamătul şi misterul suprarealismului - în sensul inedit - prin genialul Paul Klee, care este poate ctitorul sensibilităţii plastice moderne, aşa cum fusese Cézane cu jumătate de secol înainte pentru epoca anterioară.

Posedând un excelent simţ precis, uneori prea precis poate, al “punerii în pagină” bine articulată, depăşind astfel toate vestigiile unui impresionism prea senzorial, prea epidermic, Vasile Pintea explorează cu modestie dar şi cu perspicacitate arhaicul, şi anumite substraturi ale folclorului nostru, dar şi ale celui extremoriental (revelatoarea lecţie a lui Brâncuşi).

Astfel el păstrează, pe linia unui dozaj intuitiv, elementul straniu, uneori chiar fantastic, în aceeaşi măsură, al realităţii, mişcându-se astăzi cu predilecţie în ceea ce marele psihiatru şi filozof Jung numeşte “subconştientul colectiv” cu bogatele şi revelatoarele sale “arhetipuri”, atât de caracteristice. Şi, ceea ce este însă mai preţios, uneori sensibilitatea sa aproape feminină ajunge la muzicalităţi tot mai discrete, de o armonie tot mai savantă, în care densitatea plastică se împacă, fuzionează, cu diafanul oniric.

Cu asemenea daruri, cu o asemenea oroare de senzaţional formal, ieftin, putem aştepta o impresionantă etapă viitoare.

Vasile Pintea maturitatea unei viziuni creatoare”