Ion Arieşanu

Fără a renunţa la figurativ, arta de azi a lui Vasile Pintea tinde spre suprafeţe neliniştite, în al căror amalgam caută o dominantă de mişcare şi de culoare. În acest sens, se aspiră la o sinteză a suprafeţei, adâncind elementul primordial.

În lucrările cele mai expresive există o nostalgie pentru arhaic, teme ale naşterii, ale zborului, ale cosmosului, ale lumilor astrale sau zonelor de mitologie românească, de ev mediu românesc, sau, mai departe, de mit românesc. sunt teme care cultivă cu predilecţie structurile puternice, în care arheologul (vezi Stelă, Eternitate, Luna, Pământul sau Preistorie) se statorniceşte în prim-plan.

Ele reflectă apetitul pentru sculptural, pentru eroziuni şi glori, pentru ruperi de materie care sună cu vuietul ei primordial, uneori înspăimântător, ca în “Sfîrşitul mitului” sau “Cosmică”.

Peste aceste lucrări, el depune o patină celestă, un praf lunar, zone de cratere stinse şi de mari incendii, din care se nasc lumile cosmice. Toată această viziune, care nu este voit arhaizantă, ci în care Vasile Pintea implantează un ceva etern universal de provenienţă autohtonă, ţine de însuşi specificul artei noastre, cu influenţe orientale, de acele straturi arhaice româneşti de statornicie a miturilor şi legendelor, pe care patina şi-a depus nemişcarea ei superbă.

În grafică, Vasile Pintea şi-a găsit un teren extrem de fertil, înnobilându-l la rândul său prin vibraţii noi cromatice, care merg mână în mână cu vibraţia picturală.

Figurativul, în arta lui Pintea, nu s-a pierdut, ca la mulţi creatori care merg spre un divorţ total faţă de elementul câştigat anterior, ci s-a esenţializat, trecând în zone mai eterate, într-un univers alegoric în care creaţia se scaldă perpetuu.

Plastica sa de azi seduce prin elementul de inedit, de încărcătură afectiv simbolică în care, pe o suprafaţă lentă, întinsă, scânteiază deodată exploziv un punct, ca în Continentul meu, Vis, sau Preistorie, un punct ce dă spaţiului descris dramatism.

“Steaua” Anul XXIII Serie nouă 16-29 februarie 1972